Am plecat în această călătorie cu sentimentul că iar voi avea minunata ocazie (am mai fost în 2011) să mă aflu în apropierea Bisericii Sf. Mormânt când vine Lumina din cer, sau măcar prin cetatea Ierusalimului, pentru a primi Lumina când încă focul acesteia nu arde. Însă am căzut în deznădejde când am aflat că organizatorii nu ne duc la porţile cetăţii în dimineaţa sâmbetei mari pentru a încerca pătrunderea în cetate. La început m-am supărat, mai ales că nici în vinerea mare nu am pătruns decât foarte puţin în cetate neajungând în biserică pentru a ne închina la locul răstignirii şi la mormântul Domnului, cum se face în vinerea mare la Ierusalim, dar ulterior mi-am dat seama că din cauza extremei aglomeraţii şi a luptei pelerinilor de a pătrunde în cetate şi în biserică, agenţiile evită să îşi ducă pelerinii acolo pentru a nu se întâmpla vreun eveniment neplăcut. Teama lor e justificată până la urmă. Însă se pune întrebarea, pe care eu mi-am pus-o direct la faţa locului, ce face pelerinul care vrea cu tot dinadinsul ca în sâmbăta mare să aştepte Lumina lui Hristos. Păi face aşa, ceea ce am făcut eu: începe să studieze grupul şi să observe care sunt persoanele care cu aceeaşi ardoare vor să ajungă la Lumina Sfântă, vorbeşte cu acestea şi întocmesc un plan. Dumnezeu lucrează prin oameni. Vă veţi închipui poate că cei mai evlavioşi din grup au fost persoane în vârstă care au vrut să ajungă cu orice preţ în cetate măcar în sâmbăta mare, dar nu, cei mai credincioşi şi plini de speranţă au fost cei mai tineri, eu am fost cea mai bătrână din grup. Minunatele persoane datorită cărora am ajuns şi eu la Sfânta Lumină au fost Alina, Ionuţ şi Mihaela, cu vârsta de aproximativ 23 de ani şi o pereche în jur de 30 de ani, Robert şi Vicky. Nu le voi da numele de familie pentru că nu am acceptul lor să scriu, însă vreau să le mulţumesc pe această cale din tot sufletul, căci deşi dorinţa mea era imensă, fără ei nu aveam cum să ajung, pentru că am fost cazaţi în vinerea şi sâmbăta mare în Betleem, în enclavă şi trebuia trecută graniţa, iar poate unii dintre dvs. ştiu care este problema între arabi şi evrei în Israel şi ce zid enorm se află pe graniţa Israelului cu enclava. Mulţumesc din suflet copii minunaţi ai Domnului, m-aţi uimit, nu mi-a venit să cred că tocmai tinerii sunt atât de credincioşi. Nu am cuvinte să vă descriu elanul acestor oameni, dorinţa enormă de a ajunge la Sfânta Lumină şi bucuria de pe chipul lor că au reuşit.
Să continuăm povestirea: am hotărât să ne întâlnim la 6 dimineaţa în faţa hotelului şi să apucăm unde ne-o îndruma Dumnezeu. Am luat un taxi, iar întâmplarea aceasta a fost atât de hazlie încât parcă ni s-a arătat din zorii dimineţii că drumurile noastre vor fi frumoase: am urcat toţi 6 în taxi şi tocmai pe gând mă gândeam că suntem ieşiţi din tipar făcând asta, observăm că şoferul arab era îmbrăcat în ... pijamale. Da oameni buni, în pijamale, bluza şi pantalonii fiind set, şi nişte pijamale care nu puteau fi confundate cu altceva nici de cel mai neavizat om, nu ne-a venit să credem, am râs copios, această secvenţă contribuind enorm la destinderea noastră şi la susţinerea morală, pentru că recunosc, eram un pic temători. A trece graniţa din Betleem în Israel fără grup organizat, ca să mergi la Ierusalim, tocmai în sâmbăta mare, nu e chiar floare la ureche, mai ales că labirintul acela prin care a trebuit să trecem mi s-a părut ca la Auschwitz, efectiv nu m-am gândit la altceva. Fusesem impresionată negativ încă din 2011 de zidul care marchează graniţa, dar trecerea prin vamă în sine este horror. Din Betleem nu trec în Israel decât cei cu acte speciale, şoferul ne-a dus doar până la graniţă, am trecut-o iar dincolo ... nimic, nici un taxi. Nu s-a deranjat niciun taximetrist din Ierusalim să aştepte pelerini la graniţa cu Betleemul. Până la Ierusalim fiind vreo 8-10 km, ne trebuia neapărat o maşină. Şi am luat-o. ce credeţi că a fost? Un autobuz de linie, care transporta cetăţeni din Betleem care munceau în Ierusalim (care au obţinut dreptul de a trece graniţa în Israel). Parcă ne întorsesem în timp, şoferul vindea bilete, avea un dispozitiv special de ţinut fise şi nu a vrut să ne primească dolarii, dar s-a milostivit de noi o femeie arabă şi ne-a schimbat în şekeli. Eram fericiţi că avem cu ce ajunge la Ierusalim, dar acum, cel puţin eu aveam emoţii pentru că nu ştiam dacă mai ţin minte din 2011 pe un de am putea intra, dar bunul Dumnezeu m-a călăuzit la fix, chiar le spusesem colegilor de drum că nu sunt sigură că voi nimeri, dar le-am dat emoţii degeaba. Astfel, am coborât din autobuz la poarta Jaffa, dar ştiam că pe acolo nu sunt şanse să intrăm şi am mers pe unde ştiam că am intrat în 2011 datorită ghizilor care însoţeau grupul, la Poarta Nouă. Acolo bineîneţeles că erau soldaţi care nu ne lăsau să trecem. O fată din grup, Alina, care a avut rolul esenţial al pătrunderii noastre în cetate, deşi foarte tânără, cred că are doar 21 de ani, a fost atât de motivată de dorinţa ei de a fi lângă mormântul Mântuitorului când vine Sfânta Lumină încât Dumnezeu i-a îndeplinit dorinţa. A mers la cel care părea responsabil cu paza acelei porţi şi i-a cerut să ne lase să intrăm că ne-am pierdut de grup. Acela, împreună cu ceilalţi soldaţi au rîs de motivul invocat însă, minune, ne-au dat drumul să intrăm, deşi la poartă aşteptau şi alţi credincioşi care se rugau de ei. Am pătruns în cetate, am luat-o greşit, apoi am revenit de unde am intrat penbtru a o lua pe drumul cel bun, când ne-a ieşit în cale un altfel de militar decât cei de la poartă fiind îmbrăcat în albastru. Am aflat ulterior că acesta era poliţist, iar cei de la poartă erau soldaţi din armată. Acest poliţist ne-a întrebat ce e cu noi, a început să ţipe, să strige la cei de la poartă, iar soldaţii care stăteau pe margine, prin diverse locuri s-au ridicat venind spre noi cu armele astfel încât nu mai nimeream poarta să ieşim mai repede. Ne-am speriat, dar a ţinut foarte puţin că i-a luat locul o dezamăgire cumplită, ajunsesem din nou în faţa aceleiaşi porţi, ne uitam descumpăniţi unii la alţii şi nu ne venea să credem cât de mică a fost vizita noastră în rai. Se întâmplase o minune şi se luase de la noi foarte repede, dar Dumnezeu face lucrurile până la capăt. Din nou Alina a încercat să vorbească cu soldaţii, care se vede treaba că aveau sufletul mai bun decât poliţistul, este şi explicabil, poliţistul este angajat, ei eecutau doar un stagiu militar. Dumnezeu lucrează prin oameni. deşi am fost daţi afară, tot acolo ne-am găsit ajutorul. Un soldat a dorit să o ajute pe Alina şi a chemat un alt bărbat îmbrăcat în roşu, cu faţă de arab, care avea un tricou roşu cu Iisus imprimat şi purta o brăţară-mătanie. Alina l-a rugat să ne ajute şi ne--a spus că nu ne mai poate ajuta să intrăm pe aceeaşi poartă, dar să mergem la poarta Jaffa să întrebăm de George, să spunem că ne-a trimis Jacob şi ne va ajuta. Un creştin adevărat, apoi am avut ocazia să constat că era dintre cei mai mari creştini din Ierusalim, tricoul roşu cu Mântuitorul pe el era "uniforma" arabilor creştini care cântă să vină Sfânta Lumină şi se spune că până nu cântă ei şi nu strigă, nu vine Sfânta Lumină. Am mers la poarta Jaffa şi dacă nu ar fi fost o trăire cu intensitate maximă, unde eram împiedicaţi să ajungem la cel mai sfânt loc de pe pământ în cea mai importantă zi, probabil că ne--am fi amuzat copios, întrucât Alina aîntrebat pe rând fiecare soldat de acel George, spunând că a trmis-o Jacob, iar aceea ridicau din umeri. Cred că nu înţelegeau engleza deloc deşi cică în Israel engleza e limbă oficială. Aiurea. Pe când tot descria ea că a vorbit cu un om în tricou roşu a spus şi că e însărcinată şi că îi e rău şi iar s-a arătat puterea lui Dumnezeu, au înţeles că a fost îndrumată la ambulanţă, iar ambulanţa se afla în cetate, după poartă. Au lăsat-o să meargă însoţită doar de verişoara ei, noi ceilalţi, inclusiv soţul ei, rămânând afară. În ambulanţă când i-au luat tesiunea avea 8, ceea ce i-a făcut să creadă că chiar îi este foarte rău, iar cel de la salvare s-a înduplecat de starea ei, de tinereţea ei şi de dorinţa ei şi a spus că o ajută, dar că nu poate ajuta să intre toarte persoanele. Aşa, din nefericire, ni s-a îngăduit doar mie şi soţului Alinei să intrăm, iar Vicky şi Robert au rămas la poartă. Ne-a părut rău, dar şi pe ei i-a ajutat Dumnezeu ulterior să intre în cetate numai că nu au intrat în biserică cum am intrat noi, ceilalţi, dar au fost aproape. Revenind la drumul către Sfânta Lumină, am mers prin cetate, am ajuns în faţa unui filtru cu soldaţi înarmaţi şi am stat câteva ore acolo. Când am ajuns noi erau doar câteva persoane, dar în câteva ore s-au strâns foarte multe şi au început să împingă groaznic, am fost dezamăgită din acest punct de vedere, se caută Sfânta Lumină cu forţa. La un moment dat şeful filtrului a spus că nu ne mai lasă deloc să întrăm dacă mai împingem dar nu a avut cu cine vorbi. Eu sunt claustrofobă şi totuşi trebuia să mergem în partea unde era presiunea mai mare, adică lângă gard, pentru că ne-o luau mereu în faţă cei care veniseră cu ore bune după noi şi poate nu mai intram. Am stat agăţată de gard vreo două ore, neputând suporta presiunea mulţimii, dându-mi Dumnezeu o putere neimaginabilă, mai ales pentru mine cu probleme la coloană. Şi acum mă uimesc ce putere am avut. În acest context în care eu a trebuit să stau pe gard, nu am înaintat ca alţii şi m-am pierdut de cei trei tineri, ei trecând prin filtru cu mult înainte. Le-am spus să meargă fiecare unde îi îngăduie Dumnezeu dacă ne despărţim. După părerea mea minunile s-au ţinut lanţ, una după alta. Când am trecut de filtru şi apoi de următorul chiar imediat, nu mi-a venit să cred, efectiv fugeam pe străzi, odată cu mulţimea, apoi m-am trezit brusc că sunt în curtea bisericii Sf. Mormânt; mă uitam în jur şi credeam că visez căci nu crezusem până atunci că în această viaţă voi fi vreodată în biserica unde vine Sfânta Lumină chiar în acea zi. Am mai stat cîteva ore în curte şi nu mi-a venit să cred că s-a mai dat voie în biserică şi chiar am intrat. Am urcat pe scări şi am stat lângă locul răstignirii Mântuitorului, acolo am primit eu Sfânta Lumină, lângă locul sacrificiului suprem, unde s-a jertfit Dumnezeu ca un om, ca noi să ne putem mântui. A fost o zi în care s-au întâmplat minuni una după alta culminând cu cea din fiecare an, venirea Sfintei Lumini.
Slavă lui Dumnezeu!
Slavă lui Dumnezeu!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu